Asa cum unele carti te gasesc exact cand ai mai mare nevoie de ele, reversul situatiei poate fi la fel de valabil. Ce te faci cand ai o perioada ciudata, un fel de stare de nestare, iar cartea pe care ai pus mana, desi buna, iti agraveaza problemele de la mansarda? Stiti ce? Tragi de paginile alea ajungand sa citesti o cartulie de 200 de pagini in 2 saptamani. Nu ca nu mi-a placut, dar a avut o tema care pe mine ma face sa simt nevoia sa imi gasesc un psiholog: URGENT.
Arlington Park, de Rachel Cusk prezinta bucati din culisele vietii intr-o suburbie londoneza eleganta, unde familiile "perfecte" sunt ridicate pe un piedestal. Ipocrizia, convenientele sociale si perceptiile celor din jur, izvorate din indiferenta sunt redate din cinci perspective diferite. Cinci femei, mame si sotii pentru care societatea are standarde ridicate, trec prin lupte interioare cu demoni care nu au voie sa iasa la lumina.
Suntem constienti ca niciodata nu vom putea cunoaste un om cu adevarat, in spatele jaluzelelor trase ale locuintei sale. Ca niciodata nu o sa stim cum e o familie, o relatie, o casnicie. O sa vedem de cele mai multe ori ceea ce "vecinii" vor sa ne arate, o sa credem si o sa invidiem poate un stil de viata care e doar o piesa de teatru, atent repetata pentru privitori.
Nu zic ca suntem toti falsi, zic doar ca rareori stim cu adevarat cum se simte cineva. Chiar si daca ii suntem confident, mereu exista lucruri nespuse. E usor sa judeci, e usor sa invidiezi sau sa compatimesti, dar adevarul e ca poate gresesti.
Rachel Cusk prezinta prin intermediul celor cinci eroine prototipul mamei moderne, care alearga in toate directiile, incercand sa impace toate domeniile vietii sale, sa concilieze viata de familie cu cea sociala, iesirile in oras si cinele cu prietenii cu facutul de mancare, curatenia si activitatile copiilor. Ne arata insa mai mult de atat. Ne arata cinci femei blazate, plafonate, care nu sunt multumite cu viata lor, cu partenerii lor, cu monotonia, cu rutina in care au cazut.
Fiecare gand care trece prin mintea lor imi e oarecum cunoscut. Macar tangential. Privitul in oglinda al cuiva pe care nu il mai recunosti pe deplin. Intrebarea "e mai mult de atat?", "pot mai mult de atat?", starea aia de amorteala din care vrei si nu vrei sa iesi. Nu e genul de carte pe care sa il citesti cand esti usor depresiva.
Cu toate ca inteleg toate senzatiile alea, nu am reusit sa indragesc nici unul din personaje. Ba dimpotriva, mi-au fost toate usor antipatice dintr-un motiv sau altul. Poate cand ceva ce nu ne place la noi insine e ilustrat prin altul simtim nevoia sa fugim in directie opusa. Scriitura e impecabila, nu am nimic de reprosat. Am citit cateva pareri conform carora descrierea prea insistenta a ploii din Arlington Park e enervanta. Eu as zice ca ploaia e fundalul starii de contemplatie in care se cufunda toate personajele. Ploaia e motivul pentru care putem sa patrundem in tenebrele intime ale acestor mame care in restul timpului zambesc regulamentar si merg cu spatele drept. Fiecare pagina urla: "Traieste asa cum vrei, nu asa cum TREBUIE!" Si asta e o lectie importanta. Lectia acceptarii, a iubirii de sine si a deschiderii spre cei din jur, lectia lui "nu o sa ramana asa pentru totdeauna".
Ma bucur ca am ales din libraria online preferata aceasta carte, chiar daca i-am dat doar trei stelute pe Goodreads. E o lectura care te pune zdravan pe ganduri si probabil daca as fi citit-o intr-o perioada fara ploi as fi adorat-o.
Momentele de ratacire ale fiecareia dintre ele dureaza cat aceasta carte, ale tale cat dureaza?