In urma cu o luna eram la targul de carte organizat anual in Piata Mare. Spre disperarea insotitorilor mei, luasem la rand toate standurile, admirand carti, citind cate o descriere pe coperta, adulmecand, pipaind....Intelegeti voi cele care iubiti cartile mult. Mi-a ramas privirea pe titlul asta dar tragea Katia de mine si nu am stat sa vad despre ce e vorba. Dupa cateva zile eram pe libraria online de pe care fac comenzi cel mai des si cartea deja pleca spre mine. Titlul m-a atras ca un magnet: Omul obsedat de carti, mda, personalitatea mea rezumata intr-un titlu de carte.
Greseala mea a fost una de incepator, nu am intrat sa citesc detalii despre ea, nu m-am documentat pe Goodreads cum fac de obicei. Am luat-o dupa titlu si coperta, cum faceam in copilarie cand imi alegeam cartile. Nu a fost un esec total, dar nici n-a fost exact ce ma asteptam.
In primul rand, cartea scrisa de Allison Hoover Bartlett nu e roman. Nu e fictiune. Nu nu, e poveste adevarata. Cu atat mai interesant, nu? Ei bine, partial da, partial nu. Povestea unui hot de carte rara, John Gilkey ar trebui sa te tina ca pe ace pe parcursul celor 250 de pagini. Nu reuseste pe deplin si o sa incerc fara sa includ spoilere sa va povestesc ce mi-a placut si ce nu mi-a placut la aceasta carte.
Trebuie sa incep cu o povestioara personala. Cele care stati in Bucuresti va amintiti poate ca acum vreo 11-12 ani, pe langa anticarii care erau pe trepte la Universitate, mai erau in pasaj si cateva magazine de anticariat. Acolo gaseai lucrari mai deosebite, in stare mai buna, iar daca scotoceai suficient dadeai peste mici comori. Va spun atat, multe alocatii si multi bani stransi la diverse ocazii am cheltuit in locurile alea. Simteam un zumzet de placere in tot corpul cand intram acolo, ma pierdeam linistita cu orele printre rafturi. Chiar daca mergeam cautand ceva anume, niciodata nu stateam mai putin de jumatate de ora inauntru. Ba la un moment dat dadusem vanzatorilor numarul de telefon si lista cu cartile dupa care umblam si ma sunau cand primeau ceva nou. Atat de departe mergea nebunia.
Si recunosc ca in adancul sufletului speram mereu sa dau peste o carte veche veche foarte veche, cu propria poveste din spatele povestii, pe care sa o cumpar la un pret de nimic, sa o iau acasa si sa o pun bine si sa fie a mea, sa ma leg cumva de istoria ei. E un sentiment pe care nu stiu cati il inteleg, dar cei care iubesc cu adevarat cartile vor rezona cu siguranta. Gandul unei carti vechi cu autograf pe prima pagina ma trimitea in Paradis. Dar mai era ceva....imi placea cand gaseam carti cu dedicatie. Mi se parea ca prin randurile alea cu cerneala stearsa calatoresc un pic in trecut. Din pacate respectivele anticariate nu mai exista azi, dar sunt sigura ca sunt altele...destule. Eu inca mai am starea aia de agitatie langa un stand cu carte veche, poate mai ceva decat atunci cand primesc o cutie cu carti noi.
Era nevoie sa va spun asta pentru ca speram ca hotul din povestea noastra iubeste cartile cu disperare. La modul acela. Mai ales ca titlul original e The Man Who Loved Books Too Much. Ei bine, traducerea in romana e mai fidela adevarului. Gilkey era un obsedat de carti, nu un iubitor de carti. Dupa cum aflam pe parcurs, el fura cartile rare pentru ca le vedea ca pe un simbol al unei clase sociale, ca pe purtatoarele unui anumit rang. Nu le fura pentru poveste, nu le fura din iubire de lectura. Din start s-a dus de rapa speranta mea. Hotul de carte mi s-a parut un bolnav psihic cu inteligenta mediocra, cu o personalitate searbada, pe care l-as fi strans de gat pentru ca indraznea sa rapeasca comori de la oameni care le apreciau cu adevarat. Metoda extrem de "lumeasca" de sustragere a cartilor m-a dezamagit si mai tare. Mda, nu e fictiune..sa continuam!
Randurile cele mai bune au fost cele in care autoarea descrie prin intermediul anticarilor implicati in poveste (in principal a lui Ken Sanders, anticar cu tendinte de detectiv) cartile rare care se gaseau pe rafturile magazinelor din care Gilkey fura. Simteam cum ma incalzesc in interior citind detalii despre editii princeps pe care nu as putea sa sper nici ca o sa le vad vreodata. Simteam ca as sta hipnotizata si le-as privi daca mi-ar iesi in cale.
In rest, scriitura mi se pare repetitiva si neinchegata, iar autoarea pare sa se implice prea mult pe sine si sentimentele ei in poveste. Nu ar fi rau, dar are tendinta sa aiba aceleasi intrebari obsesive pagini la rand. Nu le raspunde niciodata si te trezesti ca revine la ele tocmai cand sperai ca ai scapat.
Potentialul acestei carti era unul enorm din punctul meu de vedere. Speram sa pot rezona la nivel intim cu povestea extraordinara a hotului de carti. Nu s-a intamplat asta. Cartea poate fi interesanta pentru iubitorii de carte pentru incursiunea in lumea pietei de raritati bibliofile, daca reusiti sa treceti peste stilul nu prea grozav al autoarei.
Nu regret deloc ca am citit-o (mai ales ca am dat-o gata intr-o zi), dar mai mult de trei stele din cinci pe Goodreads nu am putut sa ii dau.